Cei care văd un dezastru în învăţămîntul românesc de astăzi uită. Noi uităm foarte mult, în general. A fost de-ajuns să urmăresc cele două episoade ale bilanţului anilor 1990, la emisiunea România, te iubesc de la PRO TV, pentru a-mi aminti ceea ce nu doar memoria intelectului, dar şi cea a afectului uitaseră. Imaginile au un efect uluitor asupra acestuia din urmă. A fost suficient să-l aud pe Ion Iliescu mulţumindu-le minerilor, pentru a fi cuprins iar de neîmpăcare faţă de acei primi ani postrevoluţionari. Şi ştiu că mie mi-a fost mult mai uşor să uit, pentru că eram adolescent şi înţelegeam prea puţin din ceea ce se întîmpla. În încercarea lor, uneori disperată, de a ascunde felul în care un stat puternic, dar putred, a trecut în proprietatea privată a unei oligarhii, liderii politici ai anilor ’90 au călcat peste cadavre. Tot ceea ce fusese construit urma să fie distrus, pentru că fundamentul se topise, şi, încet, a început să fie pusă temelia pentru alte construcţii. Mult mai şubredă. Această temelie, care fusese contestată şi delegitimată, în ceea ce mă priveşte, este un anume discurs public. În clipa în care Ceauşescu a fost huiduit, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, un întreg discurs s-a surpat. Nu erau doar cuvintele lui care nu-şi mai găseau locul public, ci toate cuvintele publice care fuseseră pînă atunci susţinute de şi care susţineau la rîndul lor cuvintele lui Ceauşescu – toate discursurile instituţionale, începînd cu cel al instituţiei celei mai vizibile: Televiziunea Română. Ultimul care s-a schimbat a fost discursul cotidian, dar o investigaţie în sensul acesta implică o analiză a schimbărilor din media românească, şi din literatura nouă, pentru care nu e acum locul. Învăţămîntul este o astfel de instituţie al cărei discurs din comunism urma să devină repede desuet. Mă întorc puţin la anii ’80 şi la două filme care consacră o anumită imag