Chiar şi atunci cînd scrie ficţiune, rădăcinile autobiografice sînt nelipsite din opera luiNorman Manea. Romanul Vizuina, ca şi Plicul negru, este construit pe o aparentă structură de roman poliţist, aşa-zisa acţiune oferind axa pe care se prind filamentele unei problematicivaste şigrave, în privinţa căreia autorul se dovedeşte, de-a lungul timpului, consecvent cu sine însuşi. Avem un roman dens, ce răscoleşte din nou trama exilului, căreia îi face concurenţă o altă temă majoră: relaţia dintre viaţă şi cărţi, scris/cititul ca terapie sau ca formă de transcendenţă. Încercarea de a omologa literatura cu viaţa în condiţiile dislocării irevocabile pe care o aduce exilul reprezintă nucleul dur al celui mai recent roman publicat de Norman Manea. Ca un schelet coralier cu o bogată încrengătură, cele două teme strîng în jurul lor numeroase alte idei şi motive fundamentale, des întîlnite în eseistica sau romanele anterioare ale autorului: Holocaust, comunism, evreitate, identitate, libertate, moarte, iubire, moralitate, destin, obsesia sinelui, paradoxul progresului, precum şi veritabile sisteme de opoziţii – prezent-trecut, sacru-profan, maestru-discipol, memorie individuală-memorie colectivă, simbol-raţiune, est-vest, etc.

Romanul este, evident, unul complicat, o replică livrescă la biografia scriitorului despre care acesta afirma în Sertarele exilului că este „făcută din volute şi sinusoide şi rătăciri“. Prim-planul nu îl ţine minimala intrigă detectivistică şi nici experienţele cotidiene ale personajelor, ci un conflict mai puţin palpabil, dar care poate avea forţa necesară pentru a schimba ordinea materială. Este vorba de dramatismul care ia naştere în punctele de intersecţie dintre realitate şi mitic-livresc, precum şi dintre trecut şi prezent, în încercarea personajelor de a analiza, justifica şi ierarhiza existenţa, una dintre consecinţele „tehnice“