Ce nu trebuie să facă intelectualul alb sau gadjo? În primul rînd, să nu proiecteze asupra romilor tendinţele sale reacţionar-romantice refulate. Acesta este obiceiul – chiar atunci cînd diferă în conţinut – colonialiştilor şi al anticolonialiştilor, deopotrivă. Despre cei asupriţi se obişnuieşte să se spună că sînt sălbatici, pasionali, senzuali – popoare naturale. Meritul lor nu este capul, ci inima, nu raţiunea, ci corpul. Şi ochii rasiştilor convinşi se învîrtesc cu mare plăcere în orbite cînd vine vorba de minunatele şi excitantele ţigănci. Şi rasiştii convinşi îi admiră pe atleţii negri. Şi rasiştii convinşi aplaudă simţul muzical al poporului jazzului, bluesului şi al gospelului. Toate astea sînt doar gargară. Cînd cei care se află sus le recunosc celor de jos meritele care n-au de-a face cu Raţiunea, atunci este vorba întotdeauna de subjugare. Nu a fost oare lăudată timp de milenii frumuseţea femeilor, disponibilitatea lor amoroasă, cuvioşia, smerenia lor, dragostea de mamă, în timp ce li se negau capacităţile raţionale şi chiar sufletul uman? Oare nu e ilustrată şi astăzi, în revistele onorabile, orice temă despre femei cu imagini seminude ale unor fete frumoase? Oare nu apreciază orice idiot homofob meritele designerilor de interior, ale creatorilor de modă, coaforilor sau cîntăreţilor de operă homosexuali? (Care sînt conotaţiile? Senzual, alunecos, frivol, fapt divers, secundar.) Nu sînt oare emoţionaţi adepţii romantici şi conservatori ai ierarhiei şi ai sistemului de caste de truda agricultorului, care lucrează din zori pînă la apus? Ei sînt de fapt emoţionaţi de hărnicia lor simplă, de „frăţia cu natura“, de umilinţa lor superstiţioasă şi de supunerea faţă de preoţi şi stăpîni. Oare nu se înduioşează şi jurnalismul burghez de disciplina şi rezistenţa celui ce lucrează din greu? Poporul este, precum ştim, o adunătură de fraieri de bună credinţă, at