În România contemporană încă se perpetuează anumite prejudecăţi legate de feminism ca mişcare ideologică menită să susţină drepturile femeilor în societăţile patriarhale, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi la nivel public şi privat. Feminismul continuă să fie o etichetă inconfortabilă, pentru că se produce adesea o echivalare a feminismului cu ideea de radicalism. Al doilea val feminist (precedat de cel al drepturilor), de care istoria României nu a avut parte, ţinînd cont de contextul socio-politic al anilor 1960-1970, a avut şi o dimensiune radicală fără de care nu am reuşi în prezent să discutăm, mai ales în zona artelor vizuale şi a culturii, despre o reală reprezentare a femeilor. Valurile feministe au avut o importantă extensie la nivelul artelor vizuale şi al culturii, dezvoltînd atît un sistem teoretic, cît şi unul vizual. Istoria artei feministe s-a dovedit a fi extrem de ofertantă şi a deschis noi căi de abordare a fenomenului artistic, pînă atunci supus unei viziuni productive unidirecţionate – şi anume, cea patriarhală. O altă confuzie de tip asociativ care se produce atunci cînd intră în discuţie conceptul de „feminism“ rezidă în echivalarea dintre feminism şi femei. Este fundamentală înţelegerea faptului că orice mişcare se naşte la iniţiativa unui grup minoritar (şi cînd spun minoritar, nu mă refer doar la nivel numeric, ţinînd cont de faptul că femeile constituie cealaltă jumătate a omenirii, cu toate că procentul femeilor începe să scadă în anumite culturi) care are scopul de a produce o schimbare, iar schimbarea este un proces care nu poate avea loc în afara sensibilizării şi a cooperării majorităţii sau a unui procent important al majorităţii căruia i se adresează. „Voi fi postfeministă într-o eră postpatriarhală“, afirma teoreticiana Meg Sullivan, subliniind relevanţa unei atitudini feministe atîta timp cît formele de discriminare