Călin Hera: „Posomoreala românilor nu e doar o impresie. Ultimul eurobarometru a măsurat-o, sec. Pesimismul a devenit brand de ţară”. Sursa: Zoltan Lorencz
Pe Whitney, o texană care tocmai şi-a încheiat studiile juridice la Houston, am cunoscut-o în urmă cu aproape două săptămâni. Venise pentru zece zile în România. Am aşteptat-o la aeroport.
Avea un zâmbet liniştit, deşi călătorise multicel. Ştiţi cum sunt americanii. Avea o poşetă pe umăr şi atât. Mi-a spus, simplu, că bagajele ei s-au pierdut pe la Londra. Avionul de la Dallas întârziase. Ea a avut timp să prindă legătura spre Bucureşti. Bagajele, nu. N-a lăsat jos zâmbetul nicio clipă, cât mi-a povestit tărăşenia.
Hai să mergem prin Bucureşti, să facem ce fac românii, în mod obişnuit, la ora asta, mi-a zis. Am plecat spre centru, în ambuteiaj, nu înainte de a vorbi cu o voce de la interfon, care, după ce i-am povestit despre bagaje, mi-a spus doar atât: „Vor sosi la miezul nopţii, spuneţi-mi o adresă unde să le aducem”. (Lucru care s-a întâmplat, deşi adresa era din Cluj-Napoca.)
La capătul celor zece zile petrecute în România (prin Ardeal şi prin Bucureşti), Whitney, îndrăgostită pe viaţă de papanaşi, mi-a spus, după câteva insistenţe din partea mea, ce părere şi-a făcut despre oamenii întâlniţi şi despre locurile prin care a trecut.
„Eu nu înţeleg de ce aproape toată lumea se plânge. Am văzut apartamente frumoase, maşini, mâncare bună, copii frumoşi, familii. De ce nu se bucură oamenii, de ce sunt încruntaţi mereu?”, a rezumat ea.
Pe vremea lui Ceauşescu credeam, cei mai mulţi dintre noi, că de aceea sunt feţe posomorâte pe stradă, fiindcă e vremea lui Ceauşescu. Realizam că regimul comunist e o chestie cenuşie, şi asta ni se părea o explicaţie bună. Dar nici în tranziţie feţele pleoştite nu s-au înseninat.
Posomoreala e ce