Sunt un nihilist. Am tot căutat o explicaţie pentru firea mea care se încăpăţânează să ignore tradiţiile, morala şi ordinea. Şi asta nu pentru că aş avea altceva mai bun de propus. Nu, sunt nihilist din principiu. Nu cred într-un aşa-zis bine absolut, în veşnica ordine a lucrurilor şi nici în Dumnezeu. Mi se pare atât de absurdă şi penibilă maniera în care dăm importanţă lucrurilor! De altfel, nimic nu are o valoare intrinsecă. Nici măcar iubirea, morala sau banii nu pot fi suspectaţi că ar reprezenta ceva anume prin ele însele. Doar noi ne încăpăţânăm să le dăm o valoare. Am citit diverse scrieri şi am meditat la ele. Sigur, nu mă îndeletnicesc eu de obicei cu speculaţia filozofică şi nici ideea asta nu îmi aparţine, însă cred cu tărie în ea. Prin urmare, am ajuns la concluzia că toate relaţiile şi toate faptele noastre se întâmplă doar în virtutea unor convenţii stabilite de alţii înaintea noastră. Şi dacă aşa stau lucrurile, dacă totul e o mascaradă grotescă, nu avem niciun motiv să alergăm o viaţă întreagă dând valoare unor lucuri fără valoare. Recunoscând, într-un târziu, faţă de mine însumi aceste lucruri, am decis să mă sinucid. Să termin odată pentru totdeauna cu această anomalie a evoluţiei haotice numită viaţă umană. ________________________ Din fericire, textul de mai sus este doar un fragment de ficţiune. Ficţiunea care este “un mod de reprezentare adevărată a felului distorsionat în care toţi percepem viaţa. Cu alte cuvinte, e o reprezentare a distorsiunii, nu o reprezentare a vieţii” (John Barth). Nu m-am gândit să mă sinucid şi cred că nici nu o voi face. Am scris paragraful de mai sus ca o mică introducere pentru recomandarea de azi. Este vorba despre romanul “Varieteu pe apă” de John Barth. Un roman reprezentativ pentru ficţiunea postmodernă. Cu fapte şi idei care pot fi considerate scandaloase şi, poate, nerecomandat celor care îşi iau principiile d