Hill Descent Control a apărut pentru prima oară în 1998, odată cu lansarea primei generaţii a lui Freelander.
Land Rover a dorit atunci să ofere un SUV compact fără cutie de transfer - pentru a reduce costurile şi a avea implicit un preţ de achiziţie mai competitiv - însă nu a dorit să compromită capacitatea de evoluţie a maşinii în teren dificil.
Hill Descent Control a fost primul sistem complet automat ce asista conducătorul auto în coborârea pantelor abrupte. HDC era activă prin intermediul unui buton, iar în momentul când maşina cobora pe pantă, cel de la volan lua picioarele de pe pedale, lăsa transmisia cuplată în treapta I şi avea doar grijă menţinerii corecte a traiectoriei de coborâre.
Sistemul conlucrează cu ABS-ul şi restul electronicii de tracţiune a maşinii, astfel încât vehiculul este frânat automat la o viteză constantă de 7-12 km/h fără a bloca roţile şi fără a diminua puterea motorului. De altfel, motorul este folosit ca şi element pentru eficientizarea frânării.
Astăzi, Hill Descent Control este utilizat pe scară largă de majoritatea fabricanţilor pe SUV-uri compacte, dar şi pe off roadere, iar sistemul a evoluat semnificativ. În momentul de faţă, el selectează automat viteza optimă de coborâre în funcţie de unghiul pantei şi de alunecarea relativă sesizată de senzorii sistemului ESP.
Sistemul este atât de eficient şi simplifică atât de mult coborârea pantelor încât este montat chiar şi pe modelele prevăzute cu casetă de transfer, maşini care în mod normal nu ar necesita HDC.
