In 2010 ar trebui fie sa ne imbolnavim pe jumatate, fie sa ne tratam in aceeasi proportie, conform bugetului public pentru sanatate. Altfel spus, daca cele 15,5 mld. lei din bugetul CNAS pe 2009 au ajuns pentru 9 luni, iar din cele 15 mld. lei pe 2010 se vor achita datoriile pe 2009, la jumatatea acestui an ne vom imprumuta din bugetul pe 2011?

Scaderea cu 9,4% a bugetului public in 2009 in lei, in conditiile unei devalorizari substantiale a leului si a scaderii sustinerii out-of-the-pocket, la o valoare care a acoperit doar trei trimestre, ca si propunerea de buget pentru 2010 care, dupa achitarea datoriilor din 2009, ar putea sustine sistemul pana in vara ne ridica semne mari de intrebare atat asupra prezentului imediat, cat si asupra viitorului. Mai mult, scaderea recenta a contributiei obligatorii pentru sanatate este un semn clar ca factorul politic fie nu a inteles importanta sanatatii pentru cetateanul roman, fie nu e de acord sa perpetueze/subventioneze situatia actuala, fie cate ceva din amandoua.

Spitalul, un sector cu o pondere publica covarsitoare

Sistemul romanesc de sanatate (a carui problema de baza in forma actuala este ca doar 23% din potentialii beneficiari sunt si contribuabili), sufera - in comparatie cu modelele occidentale - de deformari profunde in ambele axe de referinta: ponderea ambulator/spital, respectiv ponderea public/privat.

Atat fluxul de solicitari, cat si putinele resurse publice tind sa se duca prea mult spre spital, care este deocamdata un sector cu o pondere publica covarsitoare.

In consecinta, ar trebui sa existe o oportunitate majora pe partea opusa, practica ambulatorie privata; cresterile de 30-40% ale serviciilor medicale private, o performanta in criza din 2009, sunt o prima dovada a acestei oportunitati.

Totusi, divergentele de perceptie intre sectorul public si cel privat, atat pentru cor