Poate că mulţi moştenitori ai vechii Elade care au prins gustul consumului încă nu realizează ce li se întâmplă.
Ei încă trăiesc cu bucuria că au de unde cheltui şi cu siguranţa că guvernul va găsi o soluţie, cum a făcut-o de atâtea ori până acum. De aceea, ei ţin calea mallurilor şi a cafenelelor fără grija zilei de mâine.
Funia însă se apropie de par cu rapiditate. Iar autorităţile de la nivelul UE nu mai sunt dispuse să acorde nicio păsuire Greciei, de când planează suspiciunea că datele oficiale raportate sunt măsluite. Desigur, problemele din această ţară balcanică, mai balcanică decât România, sunt mult mai profunde şi nu pot fi amputate mecanic.
Executivul elen poate reduce cheltuielile pe hârtie, chiar asumându-şi riscul să aibă graniţele blocate de tractoare îndoliate, dar nu poate şterge cu buretele birocraţia stufoasă. La fel, poate prelungi programul de recapitalizare a băncilor pentru încă jumătate de an, însă, oricât de mult şi-ar dori, nu ar reuşi să taie de la rădăcină evaziunea fiscală.
Obiceiul fiscului să nu alerge după impozitele oamenilor şi firmelor, mulat pe năravul acestora de a evita prin diverse tertipuri plata taxelor, nu va dispărea nici într-un an şi nici în cinci ani. Peste toate aceste „bube” s-au suprapus cifre care nu pot fi trecute cu vederea de Comisia Europeană: deficit bugetar de 12,7% din produsul intern brut (PIB) şi o datorie publică de 113,4% din PIB.
Chiar dacă nu o recunosc, autorităţile române au simţit că scenariul crizei din Grecia ar putea fi jucat, poate nu cu aceeaşi amploare, şi în România. De aceea, s-au grăbit să excludă această posibilitate. Nu mă aşteptam să reacţioneze altfel. Cum bine ne amintim, în septembrie 2008, când statele lumii vedeau tăvălugul crizei rostogolindu-se implacabil, în mintea şi în discursul guvernanţilor noş tri economia româneas
