La 20 de ani de la revoluţiile din 1989, Ana Blandiana şiRomulus Rusan au avut răbdarea să răspundă curiozităţii noastre privind relaţia dificilă a societăţii româneşti cu propria istorie recentă. Spun „răbdarea“, pentru că timpul lor este foarte, foarte preţios. S-au împlinit deja 15 ani de cînd cei doi reuşesc, cu succes, prin intermediul Academiei Civice, să influenţeze balanţa dintre memorie şi istorie, dintre ceea ce ne amintim şi ceea ce ar trebui să ne amintim, cu privire la propriul trecut.

Demersul lor este unic sau singurul cu efecte sensibile la nivelul societăţii civile. Este interesant de observat că această iniţiativă a pornit deopotrivă din nevoia de a face dreptate propriilor părinţi, închişi în anii 1940-1950 de noua administraţie comunistă, cît şi din conştientizarea faptului că generaţiile viitoare vor avea de suferit dacă nu vor cunoaşte în detaliu drama României postbelice. Miza demersului lor este, de aceea, dublă, reuşind în mod exemplar să îmbine contingenţa şi necesitatea, spiritul de revanşă şi (re)concilierea, datoria şi generozitatea, cîştigul revenind generaţiilor viitoare sau, mai concret, societăţii româneşti şi sistemului instituţional-moral pe care aceasta se sprijină. Central şi est-europenii au avut dintotdeauna o relaţie specială cu timpul ori, mai bine zis, cu Istoria, pe care o acuză cel mai adesea că i-a nedreptăţit. Poate de aici decurge şi nevoia de a-şi neglija trecutul ori de a-şi fabrica unul bazat pe mituri şi mitologii fondatoare, mai degrabă decît pe adevăruri istorice. Acesta era, de altfel, şi stadiul istoriografiei româneşti (post)postcomuniste, pe scena căreia Ana Blandiana, recent decorată cu Legiunea de Onoare a statului francez, şi Romulus Rusan au iniţiat proiectul „Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet“ şi pe acela al „Centrului Internaţional de Studii asupra Co