Vorbind despre cazul Dan Deşliu, Nicolae Manolescu mărturisea în România Literară: „După cum se ştie, Deşliu a dispărut, în împrejurări considerate ciudate, în toamna anului 1992. Nu s-a putut dovedi că moartea lui a fost altceva decît un accident“. Speculaţiile care s-au făcut atunci aveau un anumit temei în trecutul său nu prea îndepărtat, cînd poetul intrase în disidenţă faţă de regimul ceauşist şi fusese marginalizat. Mîna lungă, fie şi a defunctei Securităţi, a putut fi de aceea văzută ca avînd legătură cu moartea poetului.O carieră fulminantă În anul 1948, Deşliu este angajat ca redactor al ziarului Scînteia. Intrase deja în rîndurile Partidului Comunist, încă din anii studenţiei. Absolvise Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. A scris cu juvenilă înflăcărare pe formularul de adeziune la Partidul Comunist: „declar solemn că nu voi face niciodată vreun lucru care să nu corespundă cu credinţa mea interioară“. În anul 1980, cînd îşi va depune carnetul de partid, îşi va aminti de această monstruoasă autoînşelare din anii adolescenţei. La 20 de ani, Dan Deşliu cucerise impetuos scena publică. Născut ca poet odată cu Revoluţia, aproape devenise un simbol al ei. Excluşi din manuale, marii clasici români erau înlocuiţi cu scriitori inventaţi peste noapte. Deşliu debutează la vîrsta de 18 ani cu „Lazăr de la Rusca“ şi, patru ani mai tîrziu, cu Goarnele inimii. Era asemuit cu tînărul Hemingway. Angajat la Scînteia, poetul este un fel de „om bun la toate“. Trebuie să rezolve o serie de urgenţe: ode pentru tovarăşul, plan pentru slava lui Gh. Dimitrov, pentru rachete, pentru 7 Noiembrie, pentru Legea cea mare – noua Constituţie sovietică. În acelaşi timp, să-i biciuie pe gauleiterii de la Belgrad, pe bancherii din Wall Street şi pe aţîţătorii păcii din lumea întreagă. Cînta cu toate goarnele inimii Partidul Comunist. „Împingea căruţa poeziei spre rîpa pro