În principiu, studiul istoriografiei ca disciplină ştiinţifică presupune familiarizarea cu diversele evoluţii din interiorul arealului respectiv de cercetare pentru mai buna şi mai atenta desluşire a inovaţiilor metodologice, a capacităţii înnoitoare a istoricului la nivelul prelucrării materialului istoric, a opţiunii pentru anumite teme în detrimentul altora, a orientărilor ştiinţifice ale profesionistului studierii trecutului, a sporului de informaţie şi a noutăţilor interpretative. Secolul al XX-lea a somat însă, prin presiunile exterioare exercitate asupra istoriei-cunoaştere, la extinderea explorărilor şi în afara arealului frecventat în mod tradiţional. Chiar dacă nu lipsiseră nici înainte, relaţiile dintre istoric şi mediul politic au devenit obligatoriu a fi investigate, datorită noilor roluri în care experţii au fost distribuiţi sau au preferat să se distribuie singuri, ca şi din pricina caracterului invaziv al politicului asupra altor sectoare de viaţă.

Tot în raport cu aceste evoluţii, dar şi în virtutea masificării culturii, a răspîndirii superioare şi mai accelerate a ideilor prin intermediul unei activităţi publicistice şi editoriale mai febrile, precum şi odată cu impactul radiolui, al televiziunii şi al noilor media, rolul atribuit istoricului a cunoscut mutaţii semnificative, care nu pot fi trecute cu vederea. În calitatea lui de depozitar al adevărului – sau al adevărurilor! – referitor(oare) la întreaga dimensiune a trecutului, istoricul a fost văzut nu doar ca legitimator privilegiat al puterii şi al tendinţelor exprimate de aceasta, configurîndu-se ca un propagandist prin definiţie (al naţionalismului şi al ultranaţionalismului interbelic, dar şi al versiunilor consonante cu marxismul, în etapa postbelică). El a putut fi suspectat, exact în virtutea acestor roluri ale sale în viaţa publică, de nesupunere potenţială la linia ofi