Romanul lui Paul Bailey ar putea cădea greu patriotarzilor, căci România e aici o „ţară a bestiilor“ din care personajul central, şi naratorul de altfel, se refugiază într-o nouă existenţă alături de boemul săuunchi Rudolf, un tenor de talent emigrat la Londra. La fel de şocant ar putea părea interviul acestuia (Cotidianul, 8 iulie 2009), în care mărturisirile legate de primele contacte cu România ale autorului (din primăvara lui 1989) vorbesc despre oameni înfometaţi aşezaţi la cozi interminabile, pentru „pîine uscată sau produse ieftine de carne“, dar şi despre inflaţia de carte comercială din anii ’90 (gen Danielle Steele sau Sandra Brown). Şi totuşi, oglinda pe care o aşază Paul Baileyîn faţa României ne-o arată aşa cum e ea percepută de un scriitor britanic: cu fascinaţie, dar şi oroare. Experimentul intitulat Unchiul Rudolf are, mai ales, valoarea unei mărturii, mediate de planul ficţiunii, legate de România şi Bucureşti, căci Paul Bailey, odată întors la Londra, citeşte mai multe cărţi de istorie a unei Românii pe care o percepuse în toate contradicţiile ei: uimit, aşa cum mărturiseşte în interviul acordat Alinei Purcaru pentru Cotidianul,de prezenţa la Hotelul Ambasador a mafioţilor sicilieni cu pălării fedora şi pantofi în două culori, dar fascinat de reminiscenţele unui Bucureşti ce semăna, la începutul secolului XX, cu Parisul.

Povestea lui Andrei/ Andrew – cele două nume par să desemneze două personalităţi distincte, căci, odată despărţit de părinţii şi de ţara sa, micul Andrei suferă o scindare lăuntrică, în încercarea de a se adapta noii sale vieţi – e clasică: în anii ’30, o familie de evrei din România se văd nevoiţi să-şi trimită fiul la Londra, la unchiul său Rudolf (fost Rudi Petrescu, actual Rudolf Peterson), un tenor de succes. Plecarea acestuia, precum şi călătoria spre Londra sau despărţirea de mama sa devin coşmare recurent