Pe cât de puternic a fost mitizată de de istoriografia comunistă Răscoala din 1907, pe atât de puţin a fost ea analizată în perioada postcomunistă. Să fie asta din cauză că motivaţiile ridicării ţăranilor şi represiunea ce a urmat riscă să umbrească un alt mit, de dată mai recentă, al paradisului românesc din vremea monarhiei? Să fie oare din cauză că aspectul antisemit, vizibil mai ales în Moldova, pune astăzi anumite probleme de natură politică? Sau, pur şi simplu, mitul comunist legat de evenimentele din 1907 este atât de adânc înrădăcinat în conştiinţa publică încât orice reconsiderare apare ca inutilă?

Desigur, toate aceste întrebări vin din partea jurnalistului şi vizează mai curând dezbaterea publică decât cercetările specialiştilor în istorie modernă. Fiindcă aceştia din urmă au opiniile lor, bine fundamentate. Doar că momentul 1907 nu a avut parte în anii din urmă de o analiză publică lipsită de constrângeri ideologice.

Revista „Historia“ îşi face datoria de a readuce anul 1907 în atenţia publică, într‑un prim pas spre demitizarea acestui moment dramatic al istoriei moderne a României. Şi încă de la acest pas putem desluşi câteva lecţii interesante.

Avem, în primii ani ai secolului XX, o societate românească într‑un proces impetuos de modernizare. Dar dezvoltarea atinge doar sfera urbană, lăsând lumea rurală ‑ adică 80 la sută din populaţie ‑ în stare de profundă înapoiere. Mai avem o clasă politică orbită de mitul ţărănimii fericite şi al României ca putere în regiunea Balcanilor, o oligarhie incapabilă să mai promoveze reforme sociale de care ţara avea nevoie. O clasă politică pe cât de ruptă de realitate, pe atât de dezbinată, încât regele Carol I decide să ţină la secret documentele referitoare la represiune – un abuz, desigur – doar pentru a nu da prilejul unor noi răfuieli parlamentare. Dar, poate, şi pentru că aspectele antisem