Despre decembrie ’89, eu îmi amintesc halucinant de puţin, mai multe îmi amintesc despre începutul de februarie ‘90 cînd împlineam 12 ani, dar revenind la decembrie: ieşisem cu mama să cumpărăm globuri. Le mai am încă. Ce mi-a rămas în minte, cu o persistenţă la fel de uimitoare ca lipsa de consistenţă a oricărei alte amintiri legate de acele zile, e procesul şi execuţia celor doi, la televizor. Ai mei urmăreau cu ochi ficşi procesul şi, apoi, imaginea cadavrelor, tata a spus doar că nu e bine să-ţi omori proprii conducători, sau că tocmai de Crăciun…, sau că nu e bine să omori punct, nu mai ştiu exact. Eu am rămas între holuri şi camera mea, pentru că, deşi atenţia lor încordată avea magnetismul ei, nu suportam sonorul dat tare, prea tare mi se părea mie, atît de tare că-mi venea să vomit. Am visat multă vreme după aceea vocea lui, ca vai de ea, cerînd explicaţii sau, mai rău, afectuoasă, încercînd s-o liniştească pe ea.
Îmi amintesc mai bine amintirea unui prieten despre una din acele zile, la Craiova, de astă-dată, cînd, deşi nimeni nu se hazarda pe stradă, el ieşise împreună cu bunicul, la plimbare. Oraşul era gol, plin de TAB-uri.
Nu pot spune că am amintiri multe despre comunism. Iar despre orori, nici atît. Mi-au mai povestit bunicii sau părinții, dar foarte puțin. Despre ororile comunismului, eu mai degrabă am citit. Și din tot ce am citit, teorii, sinteze, mărturiile au funcționat cel mai bine. Iar fenomenul Piteşti şi reeducarea m-au înspăimîntat.
Am prieteni, producători de muzică electronică, artişti, tineri extrem de inteligenţi, de 20 de ani, care citesc despre decembrie ’89 cu aceeaşi uluire cu care am citit eu despre reeducare sau despre Holocaust.
Îmi este aprope la fel de imposibil să recuperez realitatea și grozăvia celor petrecute în decembrie ’89, cum îmi e să recuperez realitatea și grozăvia Holocaustului sau a Fenomenul