Aveam planificat pentru recomandarea de azi o carte de Mario Vargas Llosa. Calculele unei zile pline nu s-au potrivit, însă, cu realitatea din teren. Drept urmare, pentru a nu-l trata superficial pe unul dintre sud-americanii mei preferaţi, am decis să recomand o altă carte. Recomandarea am făcut-o anul trecut şi pe blogul personal, dar culegerea de povestiri chiar merită citită şi recitită. “Îmi place să povestesc. Atunci când vreau să exprim o temă la care ţin foarte mult o transpun în suprareal. Neobişnuitul îi dă putere şi tema capătă valoare de simbol. În asta constă forţa basmelor.” Dino Buzzati Când am început să citesc „Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri” era într-o joi. Mă întorceam acasă cu tramvaiul şi, căutând ceva în geantă, am dat peste cartea lui Dino Buzzati. O căram după mine de vreo două săptămâni, mereu alegând să o ignor, până când am uitat complet de ea. Cum nu aveam nimic mai bun de făcut, iar privitul oamenilor de pe străzi nu-mi mai oferă nicio satisfacţie, am început să citesc prima povestire. Speram la 25 de minute de relaxare – atât cât durează drumul de la birou până acasă – şi poate la câteva ponturi înspre stăpânirea tehnicii de scriere a povestirilor. Ceea ce s-a întâmplat a depăşit cu mult aşteptările mele. Într-o manieră demnă de suprarealul lui Buzzati, cele 11 staţii ale tramvaiului 4 din Timişoara s-au transformat în zeci de alte staţii, fiecare cu peisajul ei, purtând numele povestirilor din volumul lecturat. Oamenii coborau şi urcau, acţiunea se perinda prin faţa mea, iar eu trăiam alături de personaje, simţind durerea, revolta, dragostea, ura, fericirea, dezamăgirea, fantasticul şi uneori banalul lor. În staţia „Lecţia anului 1980” am putut vedea o lume în care pacea s-a instalat în urma câtorva infarcte bine plasate. În „Umilinţa” l-am întâlnit pe călugărul Celestino, protagonistul unei poveşti pline de subtrat, d