Multe poveşti, transmisii în direct sau mese rotunde, cu experţi şi specialişti în trăncăneală, pe toate posturile (aproape; la cele dedicate exclusiv sportului sau muzicii nu găsim aşa ceva), cu Guvernul, sindicatele, cu măsurile „luate“ şi ordonanţele de urgenţă „emise“ („ăla a zis, ăilalţi nu au zis, dar s-a înţeles altceva“). Şi tot aşa, zi şi noapte. De nu mai pricepe nimeni nimic; şi viaţa românilor şi a lumii merge înainte ca şi cum nu s-a întîmplat nimic. Ni se pare însă că iarna asta românească are un parfum şi nişte culori în tonuri de alb şi negru cum de multă vreme nu am mai avut. Pînă să comentăm un film care deja străbate lumea – nu despre Avatar este vorba! –, să punctăm faptul că absolut nici o televiziune nu a filmat şi prezentat minunile acestei ierni. Doar accidente, unele grave (morţi, răniţi), declaraţii, măsuri, doar comentarii şi comentarii, într-o lume sufocată de cuvinte. Dacă un anume pianist, cu ceva ani în urmă, dădea un concert în care nu se auzea nici un sunet – două ore, cu pauză, iar spectatorii, nefiind avertizaţi dinainte, au stat cuminţi, uluiţi şi au tot aşteptat să se cînte ceva, iar bisul a fost tot o tăcere (mai scurtă, evident!) –, de ce nu ar îndrăzni un post de televiziune să emită imagini fără conţinut, alb-negru, întrerupte, evident, de pasajele de publicitate? Iată o idee pentru cei care s-au săturat de incontinenţa retorică şi de imaginile catastrofice ce ne agresează minut de minut retina şi memoria şi ar dori, poate, să-şi facă propriile emisiuni. Asupra cărui film voiam să atragem atenţia? O peliculă americană de ultimă oră – lansarea a avut loc în decembrie, la Londra –, numită misterios Nine. Un musical regizat de un maestru al genului, Rob Marshall – să mai amintim că este autorul faimosului Cabaret? –, tras după un spectacol care deja a făcut furori pe Broadway. Un film fără războaie şi bombardamente