După mai bine de douăzeci de ani de la trecerea oficială în nefiinţă a comunismului românesc şi de la înmuierea braţului său de oţel de import, societatea civilă s-a decis să răpună definitiv taurul securist, redactînd o petiţie prin care solicită reducerea substanţială a uriaşelor pensii de fost ofiţer al aparatului de represiune de pe vremea nefastului regim. Lista de semnături, la care am aderat şi eu, mînat de inerţia bunei intenţii a lucrului nefăcut la timp, cuprinde, în mare, suma elitei intelectuale a patriei. Ieftina satisfacţie a punerii numelui propriu ca un scuipat pe piatra funerară a unui monstru pe care n-ai avut tăria să-l confrunţi cînd era viu este o propunere căreia nu i te poţi sustrage: dacă nu semnezi, e ca şi cum eşti de acord cu perpetuarea unei crime, la care devii complice; dacă semnezi, simţi în suflet copleşitorul gust amar al înfrîngerii, răsfrînte în succesul de palmares al luptei postume, oarecum ficţionale şi parţial morale.

Încercări au mai existat. În Raportul final conceput de comisia desemnată să stabilească natura comunismului autohton, se făcea recomandarea ca „foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei“. Un an mai tîrziu, în 2008, GDS, mai generos cu banii statului, a solicitat „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public“. Petiţia din 2010 a Societăţii de Studii Istorice din România se încheie astfel: „În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor om