Apa se prelinge pe troturar, amorţind în frigul dimineţii. Furtunul întins în faţa blocului se unduieşte preţ de cîţiva metri, suportînd tumultul în creştere al oraşului. În uniforma de un bej monoton, portarul ridică furtunul şi face cîţiva paşi pe trotuar, salutîndu-i cordial pe locatarii blocului şi pe vecinii care ies grăbiţi pe stradă. Pe lungul fir al unei istorii scurte, existenţa portarului în societatea argentiniană satisface nevoi tehnice şi capricii burgheze, deopotrivă. Argentina este ţara sud-americană cu cea mai puternică tradiţie a clasei mijlocii. Astăzi, dacă există o realitate greu de definit, dar imposibil de eschivat, aceasta este legată de conceptul de clasă mijlocie. Un elev de liceu, un şofer de taxi sau un artist pot oricînd discuta, cu informaţii corecte, despre ce înseamnă acest concept, deşi de-a lungul ultimelor decenii, marcate de crize economice, această identitate s-a întrupat mai degrabă ca o conştiinţă nebuloasă decît ca o marcă exact delimitată, cunoscînd avataruri di-verse în funcţie de regim şi de tendinţe sociale. Pregeneza şi geneza acestei clase nu sînt însă greu de identificat. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenea evident că ţara nu cunoştea discrepanţe sociale atît de abrupte precum vecinii ei, iar apariţia peronismului, în anii ’40, stabilea fundamentul clasei mijlocii, care se afirma în replică la măsurile socialiste aplicate de preşedintele Juan Domingo Perón. În acel moment, apărea schisma între clasa muncitoare, susţinătoare a unui regim care îi ameliorase radical situaţia, şi o clasă educată, critică faţă de cea dintîi. Un grup foarte probabil ofensat de unul dintre „Cele 20 de adevăruri peroniste“ (matricea ideologică a peronismului, citită de Perón într-un faimos discurs la Casa Rosada): „Nu există pentru peronism decît o singură clasă de oameni: clasa celor care muncesc“. Prin definiţie, clasa mi