La zece ani de la Poveştile Monei , volum de nuvele ce constituia a doua carte de proză a Ioanei Drăgan (după debutul editorial cu Vietăţi şi femei , 1997), autoarea revine in actualitatea editorială cu un incitant microroman intitulat Mafalda *.
Prozatoarea "nouăzecistă" a fost de la inceput destul de stăpână pe sine, intr-un perimetru epic de mici dimensiuni, in care personajele, preponderent feminine, erau surprinse in automatismele lor psiho-existenţiale. Răceala observaţiei şi doza de "sadism" cu care autoarea, prin lentilele narative, asista la convulsiile lor au fost remarcate de critică. De asemenea, acuitatea auditivă datorită căreia diferitele intervenţii şi interjecţii ale aceloraşi personaje căpătau valoare caracterizantă şi deveneau fapte de limbaj artistic.
In Mafalda, Ioana Drăgan urmează o altă traiectorie, renunţând la paleta limbajelor colorate şi topind majoritatea intrărilor verbale in pasta unei colocvialităţi de care "eroii" se lasă vorbiţi. Tanti Adina, pensionată pe caz de boală, şi bietul Doru, fostul ei soţ decedat intr-un regretabil şi in-evitabil accident, doamna Reli, care s-a dus şi ea, săraca, pe timpul unei veri infernal de călduroase, nea Tibi, vizitatorul octogenar şi guraliv al vecinei de bloc ce ghiceşte viitorul cunoscuţilor şi necunoscuţilor, toate aceste personaje - şi altele care mai trec prin cadru - au cam aceleaşi cuvinte ce "redau" cam aceleaşi sentimente. Se exprimă (la propriu şi la figurat) intr-un mod bătrânicios-romanţios, cu o reflexivitate de frizerie sau de bodegă, cu o experienţă de existenţă amărâtă diseminată in clişee şi ambalaje retorice ieftine. Şi totuşi, viaţa adevărată pulsează sub acest supracod popular şi populist ce inseriază traseele distincte ale subiecţilor noştri. Iat-o pe Mafalda de cartier, atotştiutoarea tanti Adina, la vârsta tinereţii de vis: "Avea douăzeci şi ceva de ani, vâ
