Se parea, pâna de curând, ca nu a fost vehiculat, cel putin în cultura româna, conceptul de „istorie critica” pâna la aparitia, în 1990, a primei parti a sintezei lui Nicolae Manolescu.

Aparitia, spre sfârsitul anului 2008, a întregii sinteze a facut mai pregnant acest concept de istorie a literaturii si l-a supus, cum e si firesc, unei discutii teoretice, iar mai recent si unor investigatii istoriografice. Faptul ca notiunea de „istorie critica” îsi dezvaluie o traditie o face cu atât mai importanta ca optiune personala si nu scade cu nimic din originalitatea viziunii si a metodei critice, încorporate în sinteza lui Nicolae Manolescu. Marin Mincu a facut, în mod eronat, un cap de acuzare din faptul ca a descoperit sintagma de „istorie critica” în corespondenta lui G. Calinescu cu editorul sau Al Rosetti. În scrisoarea din 23 octombrie 1936. G. Calinescu îl anunta în acesti termeni pe Al. Rosetti despre intentiile sale: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad în exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române, în care fiecare studiu sa fie o monografie esauriente, cu biografie vie ca V.siatat l.sui Mihait E.sminescut, când e cazul, cu o critica estetica a operei si critica istorica” (în vol. Scrisori catre Al. Rosetti, editie îngrijita cu prefata, note si indice de Al. Rosetti, Ed. Minerva, Bucuresti, 1979, p. 101). La o evaluare rapida a modului în care si-a îndeplinit G. Calinescu proiectul initial, în functie de cele trei coordonate definitorii enuntate, putem observa ca în Istoria... sa din 1941 a realizat „biografii vii” în cazul celor mai multe monografii consacrate autorilor mai importanti, a facut „o critica estetica a operei”, dar nu a valorificat „critica istorica”. Acest ultim motiv cred ca l-a determinat sa renunte la a-si intitula sinteza „istorie critica”. În schimb, o jumatate de secol mai târziu, Nicolae Manolescu va miza