Secolul al XIII-lea impune, cel putin in Occident, o figura a carei aura lumineaza, prin forta de sugestie, pana astazi: Sfantul Francisc din Assisi. "Saracutul", intemeietor al unuia dintre ordinele calugarilor cersetori (franciscanii sau minoritii). Luptele intestine ale Bisericii, pecinginea coruptiei in randul clericilor, limitele oranduirii feudale, toate strigau nevoia de reforma in cadrul institutiei ce se dorea puternica nu doar intr-o lume promisa, ci si in cea palpabila. Conflictele, marca a vremurilor, cutremura sensibilitati si nasc reactii pe masura. Una dintre ele e blandetea, "absoluta ca si violenta" (Elie Faure). Iar Francisc e apostol al acestei atitudini. Povestea vietii sale, asa cum o reda Michel Feuillet, impresioneaza prin conturarea unui caracter forjat pe calea constientizarii limitelor, a renuntarii absolute, a lirismului, a asumarii responsabilitatii pentru tot viul.
Emblema sfantului, predica lui pentru pasari, redata de Giotto, reflecta dragostea acestuia fata de natura-oglinda a Creatorului. Nebun pentru Hristos, Francisc intelege sa se scuture de cele straine destinului sau si sa-si implineasca vocatia de care ia act in tainice dialoguri interioare. Castiga protectia a doi papi influenti si fondeaza o comunitate ale carei reguli le concepe fara concesii. Pretuieste prietenia, nu renunta la optimism nici in situatiile cele mai dure, isi pastreaza simtul umorului si cultiva o poetica naiva a afectivitatii.Unii specialisti il considera izvoditor al sentimentului european al naturii, potrivit lui Jacques Le Goff. Intr-un poem simplu, nu mai putin celebru, Francisc lauda divinitatea intru "fratele soare", "fratele foc", "fratele vant", "sora luna", "surorile stele", "sora si maica tarana" ("Cantecul creaturilor", tradus si in romana).
Spre moarte, pe care tot poetic o numise "sora", se indreapta si catre "frate
