2010 marcheaza semicentenarul semnarii tratatului de Securitate dintre Japonia si SUA. Dar, in loc sa fie sarbatorit ca un acord ce a ajutat la stabilizarea Asiei de Est timp de o jumatate de secol, tratatul este astazi serios periclitat, deopotriva de indecizie si de antiamericanism reflexoid. In august 2009, poporul japonez a votat "schimbarea". Partidul Liberal Democrat (PLD), care a guvernat Japonia pe parcursul majoritatii deceniilor postbelice, a pierdut alegerile in fata Partidului Democrat din Japonia (PDJ); principalul motiv al victoriei a fost ca alegatorii se saturasera de PLD.
Acest sentiment capatase amploare de ceva vreme. In alegerile din 2005, PLD a pastrat puterea doar pentru ca premierul Junichiro Koizumi a pozitionat partidul ca agent al schimbarii. Dar o data ce Koizumi a parasit postul, urmatorii sefi ai guvernului – Shinzo Abe, Yasuo Fukuda si Taro Aso – si-au preluat si si-au lasat functia atat de rapid, incat conducerea tarii parea un fel de "meniu al zilei". Cu atat de putin respect aratat de liderii PLD, nu e de mirare ca alegatorii japonezi si-au pierdut pana si bruma de rabdare pe care o pastrasera pentru partid si practicile sale invechite.
Asa ca PDJ a preluat puterea si a format o coalitie de guvernare cu doua partide mai mici: Partidul Social-Democrat (PSD) si Noul Partid al Poporului (NPP). Singura ratiune de existenta a PDJ este insa pozitia anti-PLD, in timp ce PSD se opune de mult tratatului americano-nipon, iar NPP se pronunta vehement impotriva privatizarilor din era Koizumi. Aceste orientari nu sunt totusi suficiente pentru definirea unui program de guvernare coerent, iar administratia premierului Yukio Hatoyama si-a dat repede pe fata arama golita de continut.
Dar cea mai mare problema cu guvernul Hatoyama este ca PDJ a ajuns la putere fara o politica de securitate coerenta. Acest fapt nu ar treb
