Filmele ne-au făcut să cunoaştem celebrele cupluri de fotografii ale suspecţilor din arhivele poliţiei sau ale serviciilor secrete. Nici în literatură exemplele nu sunt prea rare. Cine ar putea uita scena în care şefii din KGB comandă extragerea din arhive a fotografiei spionului britanic pe care vor încerca să-l compromită? Momeala se numea Tatiana Romanova, iar spionul, aţi ghicit, James Bond.
De obicei, pozele faţă şi profil, însoţite de numere de arhivă, ne prezintă indivizi care par predestinaţi unei cariere infracţionale. Uşor de înţeles uimirea unor poliţişti indieni confruntaţi întâi cu pozele, mai apoi chiar cu suspectul. Înalt (dacă acesta e cuvântul) de cel mult un metru şi jumătate, cu o privire vioaie şi cu obrajii rumeni, individul părea un tânăr, aproape un băieţel.
Nimeni nu se aştepta la un asemenea aspect inocent. Ajmal Kasab, singurul asasin capturat viu după atacul terorist din noiembrie 2008 din Mumbai, India, acuzat de moartea a zeci de călători în gara marelui oraş, a fost numit "ucigaşul cu faţă de bebeluş". "Fanatic periculos sau inocent exploatat?", se întreba un ziarist.
Ideea care atribuie chipului puterea de a pune în evidenţă caracterul e veche de când lumea. Aristotel credea în studiul ştiinţific al fizionomiei şi această convingere a fost reluată de-a lungul istoriei. În anii care au urmat revoluţiei americane, un elveţian entuziast a publicat un ghid fizionomic de buzunar. George Washington, posesorul unui nas substanţial, era descris ca purtătorul unei trăsături care îl face puternic şi prevăzător.
Au trecut mulţi ani, au apărut multe studii, iar, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, criminalistul italian Cesare Lombroso a descris criminalul înnăscut ca având urechi clăpăuge şi dinţii canini mai mari decât ai oamenilor normali. Prin 1930, un antropolog de la Universitatea Harvard, Earnes
