M-am ratacit cautandu-l pe Dan Puric. E sambata dupa-amiaza si, peste 2 ore, maestrul Puric are spectacol. Al patrulea in aceeasi saptamana. Undeva, in maruntaiele labirintice ale Teatrului National din Bucuresti ma asteapta “rapsodul bucuriei” si “ortodoxul imbisericit marturisitor”, cum e numit Dan Puric in prefata unei carti al carei autor este. Iar eu m-am ratacit in incalceala culiselor. De saptamani bune incerc sa descopar miezul puterii acestui mim profet, ale carui discursuri nationaliste au audiente uriase. Dar fara aceasta intalnire totul s-ar sparge ca un balon de sapun. Nimic nu ar capata sens fara raspunsul la acea intrebare la care, in zecile de interviuri date, Dan Puric nu a raspuns niciodata limpede: cum s-a petrecut convertirea lui?
“Nu se nascuse legea care sa aresteze dorul. Acea conditie valaha de a fi. Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era Romania eterna.” (Dan Puric)
La 70 de kilometri de Buzau, orasul in care s-a nascut Dan Puric, se gaseste locul in care a copilarit: Nehoiu este un sat mai mare, la poalele muntilor Siriului, transformat in oras de cateva blocuri. Acesta este cadrul in care se desfasoara povestirile cu care Puric are cel mai mare succes la oamenii veniti sa-i asculte conferintele: babuta care a plecat in America ducandu-i fiicei in dar un bolovan de rau, si iedul de la care Puric a invatat prima lectie “a existentei naturii si a lui Dumnezeu”.
Este insa in acelasi timp satul in care Dan Puric nu a tinut niciodata vreo conferinta. A vorbit la Mizil, la Caracal, la Ateneu in Bucuresti, dar nu si la Nehoiu.
“Nu m-a invitat nimeni la Nehoiu”, mi-a spus Puric, “si, in plus, autoritatile locale s-au purtat urat fata de memoria parintilor mei. Eu am avut acolo o casa mare, frumoasa, mostenita de la un pacient al tatei care era internist in Nehoiu. Si a trecut un primar comunist
