Călin Hera: „E bine, oare, să fie zgâlţâite, din când în când, reperele culturale ale unui popor?” Sursa: Zoltan Lorencz

Dacă răspunsul e „da”, apare a doua întrebare: ce poate zgâlţâi, cu adevărat, această elită? A treia întrebare: ce rămâne după zgâlţâire?

Cartea lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, zgâlţâie deja, deşi n-a ajuns încă la tipar. Articolul publicat ieri de EVZ a fost cel mai comentat din întregul ziar, pe forumul evz.ro. Ciudat, pentru un articol „de pe Cultură”.

Sunt trei explicaţii aici: 1) sentinţele selectate de EVZ (din cele 528 de pagini ale cărţii) se referă la monumente ale culturii româneşti clasice şi contemporane; 2) povestea cărţii-testament e fabuloasă (autorul a cerut ca manuscrisul să fie publicat abia la cinci ani după moartea sa!); 3) Adrian Marino este, el însuşi, un reper cultural de marcă.

În cartea autobiografică, Adrian Marino vorbeşte despre el însuşi şi despre oamenii cu care a in teracţionat. O face în cunoştinţă de cauză. O face subiectiv şi sincer, fără să dea impresia că vrea să ofere vreun favor sau vreun defavor. O face pur şi simplu. Pentru publicul larg, prima nedumerire a fost de genul „Cine mai e şi Marino ăsta?”.

Pentru că Adrian Marino n-a fost niciodată vreun răsfăţat al show-urilor de televiziune, n-a fost niciodată răsplătit cu vreo funcţie publică şi nu a fost folosit ca vehicul electoral. Având o biografie comparabilă cu a altor disidenţi de marcă ai regimului comunist, Marino a făcut 15 ani de puşcărie politică şi domiciliu forţat în Bărăgan (nu acasă!), a scris câteva cărţi importante şi, cum am spus, a închegat una dintre cele mai importante grupări culturale ale României, cea de la Cluj. Nu e puţin lucru.

Dar de ce a scris Adrian Marino, în cartea dedicată posterităţii, lucruri incomode despre Călinescu, Eliade, Cioran, Ple