În timp, lucrul cu aurul şi argintul nu aduce atâţia bani, cât probleme de sănătate. Bijutierii sunt nevoiţi să renunţe la meserie.
Cei care cred că pentru bijuterie este nevoie de multă răbdare şi fineţe, ştiu doar pe jumătate ce înseamnă acest meşteşug. Ca orice meserie, are şi o parte riscantă, pe care puţini oameni o cunosc. Pe lângă faptul că îşi strică vederea de-a lungul timpului, bijutierii lucrează cu substanţe periculoase, care le pun în pericol sănătatea. Şi pentru că profitul unei asemenea afaceri nu este atât de mare cum s-ar crede, aceşti meşteşugari sunt pe cale de dispariţie.
Mari şi Gică Marcu sunt bijutieri de 35 de ani. Mari este târgovişteancă şi s-a specializat în acest meşteşug la Arad. Soţul ei, Gică, este din Constanţa, „unul dintre cei mai buni în domeniu”, după cum îl caracterizează ea. Din 1992 au şi un atelier în oraş, care i-a ajutat să crească şi să ţină în şcoală cinci copii, patru dintre ei având studii superioare, iar mezinul este la liceu. Vremurile s-au schimbat şi serviciile lor nu mai sunt la fel de căutate ca la început. „Când am deschis atelierul, eram singurii bijutieri din oraş. De-a lungul timpului au apărut şi alte ateliere. Clienţii s-au împuţinat. Concurenţa o reprezintă, însă, magazinele cu bijuterii de-a gata, comercianţii. Ca să nu ne pierdem clienţii, lucrăm corect, nu umblăm la gramaj. Dacă respecţi omul, mai vine la tine şi altă dată”, spune Mari Marcu.
Metalul trăieşte în măinile lor
Ca şi alţi meşteşugari, bijutierii nu se plâng de riscurile meseriei, ci de faptul că nu sunt sprijiniţi. „Ca orice meserie, are şi complicaţii, urmări nedorite. Lucrăm cu acid sulfuric, cu acid clorhidric. Eu m-am ars la mână acum vreo 30 de ani. Trebuie să fii atent când lucrezi. În timp ne-a slăbit şi vederea. Statul nu ne ajută. Lucrăm direct cu clientul, iar din resurse proprii este greu să rezişti”, po
