Participarea la scutul anti-rachetă american reprezintă cea mai importantă decizie de securitate militară luată de România de la 1989 încoace. Reacţia Rusiei a fost de această dată una mult mai puţin agresivă decât cea afişată atunci când administratia Bush a convenit cu Cehia şi Polonia amplasarea elementelor antirachetă, indicand limpede o schimbare a termenilor care definesc în acest moment relaţia ruso-americană.

Totuşi, poziţia Moscovei în raport cu instalarea acestui scut pe teritoriul României a devenit subiect central al dezbaterii lăsând în umbră detalii de ordin tehnic, tactic şi politic care ar trebui să ne privească în cel puţin la fel de mare măsură ca nemulţumirea rusă.

Interesul guvernului american faţă de securizarea teritoriului său împotriva unui atac cu rachete balistice datează încă din timpul administratiei Reagan când, la propunerea preşedintelui, în anul 1983 se pun bazele a ceea ce va deveni mai târziu National Missile Defense. Acest proiect presupunea poziţionarea în spaţiul extraatmosferic a unui sistem de aparare antirachetă (ce primise în presă denumirea de „razboiul stelelor”).

Din 1983 şi până astăzi, NMD a suferit numeroase modificari incercându-se adaptarea sa la premisele politico-economice considerate a fi de actualitate în fiecare moment în parte.

Cum arată şi cum funcţionează scutul antirachetă

Atunci când o rachetă este lansată de către unul dintre statele considerate inamice, un radar extraatmosferic o detectează şi transmite un semnal spre o bază militară dotată cu interceptori. Sistemele de senzori supraveghează traiectoria rachetei. Din baza militară sesizată de semnalul satelitului va fi lansată o altă rachetă cu rol defensiv a cărei traiectorie va fi calculată astfel încât la un moment dat aceasta să lovească racheta inamică şi să o distrugă înainte ca aceasta să producă vreo