Pandantul la zilele în care totul se leagă sunt zilele în care toate ies pe dos. Îmi amintesc foarte bine de o zi, în care era musai să fiu la o întrunire de afaceri, în provincie. Nu mai ştiu despre care târg era vorba, nici natura afacerii.
Ştiu doar că trebuia să fiu acolo la prânz, la ora 13:00 punct şi că mi-am făcut cu o seară înainte scenariul plecării, ca nu cumva să întârzii.S-a nimerit să fie una din acele zile, în care oricât m-aş fi grăbit, îmi era sortit să ratez întâlnirea. Ştiţi doar cum e: pui ceasul greşit, taxiul spune că vine, dar nu vine, pierzi un tren, te socoteşti norocos că un amic merge tot într-acolo, dar şi amicul face o pană.
Şi cu toate că într-o zi normală ai fi ajuns într-un ceas, oricât te-ai agita, n-ai cum să nu întârzii. E ca şi cum te trage ceva înapoi. E ca şi cum timpul, lumea, evenimentele sunt cuprinse pe neaşteptate de o grabă tumultuoasă şi numai tu stai în loc. Cum spuneam, nu mai ţin minte lucrurile importante, cum ar fi motivul pentru care trebuia să fiu exact la ora 13:00 la prefectură şi nici numele orăşelului, unde se punea la cale treaba.
De fapt, nu mai ţin minte nici ce treabă era. În schimb, văd de parcă a fost ieri, cum m-a abandonat amicul la barieră, fiindcă şi el era în întârziere la afacerea lui şi cum un localnic m-a lămurit că prefectura era foarte aproape, uitând să-mi spună că era aproape pe un deal şi că dealul era mai simplu să fie urcat dinspre cealaltă parte a locului, nu din partea unde mă aflam eu.
Aveam încă zece minute, ca să urc dealul şi să fiu la timp la întâlnire, însă în timp ce luam pieptiş o uliţă rău pavată, simţind că-mi dau duhul, am zărit în fundul unei curţi îngrijite, sub un umbrar, un bărbat ce vegeta, fără nici o îndeletnicire, la o masă. Stătea pur şi simplu şi privea cum unii coborau şi alţii urcau. Cu toate că eram practic în întârzier