A avut o zi grea. Ii stă pe limbă să-i spună altcumva. Oscilează intre mizerabilă şi agitată. Ştie că nu va alege, că nu va spune nimic cu voce tare. Ştie că e de prisos.

Deodată ştie prea multe.

Nu poate să doarmă. Stă pe o parte, ghemuită, picioarele adunate spre gură depăşesc cu mult stinghia patului.

E atentă şi uşor incordată. Nu mai e furioasă, e doar supărată.

Are foarte multe motive, dar e supărată pe ea. Mai ales pe ea. In spatele ei e un loc gol. Şi o pernă nefolosită. Un loc mare şi gol şi intunecat. Aşa cum a făcut intotdeauna, nu e in stare să ocupe nici partea ei de pat, darmite şi pe a lui.

I se face poftă de un ceai. Dar pentru asta e nevoie să se ridice, să răsucească intrerupătorul şi, dacă nenorociţii ăia n-au remediat defecţiunea, să aprindă lampa cu gaz, să treacă prin camera părinţilor pentru a ajunge la bucătărie. Mai bine nu. E prea mult. Nu vrea să-i trezească şi, mai ales, n-are nici un chef să le spună că e bine, să-i convingă că totul e in regulă. Dintr-o dată totul e prea complicat şi obositor.

Se dă jos din pat cu mişcări incete, dar sigure, aprinde lampa cu picior de sticlă inalt. Lumina lămpii sporeşte intunericul şi liniştea. Se apropie de fereastră. Dacă n-ar fi crengile nucului, ar putea să vadă mai bine cerul senin, şi stelele, şi luna ca o agrafă de păr chinezească aruncată la intâmplare.

Ii trece prin minte că nucul ăsta e deja bătrân, e de-o seamă cu absenţa ei de-acasă. Deşi au incercat de mai multe ori inainte, până când n-a plecat ea nu s-a prins nici unul. Poate nu le priia locul, poate că ea şi maică-sa n-au avut mână bună. Şi, deodată, onorabilul domn invăţător, bătrânul ei tată, a găsit şi locul şi puietul cel bun.

Dă la o parte cele două ghiveciuri cu flori, deschide fereastra şi o briză uşoară ii trece prin păr. Miroase a primăvară coaptă, a pelin şi ierburi crude. Parf