Am scris în "România literară", prin anii '70, o cronică la o carte de Nicolae Balotă, Umanităţi, apărută atunci. Îmi construisem cronica, îmi amintesc, pe ideea că autorul denotă o puternică „vocaţie universalistă", însusirea care mi se păruse că-l exprimă cel mai bine, deosebindu-l (distanţându-l) de ceilalţi critici si eseisti din epocă.

Oriunde în textele sale era de perceput o propensiune către înalt, o deschidere către spaţii vaste culturale, acţiunea îndrăzneaţă, deşi liniştită, a unui spirit apt să proiecteze, să înserieze valorile, să le înscrie în filiaţii, să le încadreze conceptual şi istoric. Balotă străbătea calm, nu doar în acea carte, Umanităţi, ţinuturi de o ameţitoare diversitate, preocupat de autorii antici şi de cei din Renaştere, de clasicism, de epoca Luminilor, de romantici, de realişti, de protagoniştii avangardelor sau de exponenţii esteticii absurdului, de Jakob Burckhardt, de Goethe, de Rilke, de formele romanului românesc din secolul XX şi de artele poetice din acelaşi interval, de Urmuz, de Arghezi, de Philippide, de Călinescu, de toţi scriitorii români importanţi, vechi şi noi, peste tot Balotă simţindu-se acasă, în toate epocile şi în toate spaţiile de cultură. Să spun că am înşirat cu multe lacune domeniile pe care Balotă le-a cutreierat, din literatura noastră şi a glumii. Sunt mult mai multe.

În anii din urmă am găsit, în Caietul albastru, mărturisirile proprii referitoare la „universalism", văzut pe de o parte ca o expresie a unei conformaţii sufleteşti, iar pe de alta ca o expresie a unui ideal asumat, a unui program urmărit cu abnegaţie de Balotă încă din perioada primei tinereţi: „..era firesc ca la optsprezece ani să concep un ideal şi, în acelaşi timp, un program de viaţă leonardesc, acela al unui uomo universale. O minusculă ediţie italiană a scrierilor lui Leonardo da Vinci, cu litere atât de