Personal, cred că isteria ce se declanşează odată cu apropierea „Sfântului Valentin“ se justifică prin faptul că românii au cam uitat să iubească.
De fapt, să arate că iubesc. Prinşi în vâltoarea vieţii de zi cu zi, strânşi cu uşa între un serviciu solicitant (cine-l mai are!) şi o viaţă de familie răscolită de griji, uităm să mai fim tandri, să ne revărsăm iubirea asupra celui drag, să-i arătăm chiar şi fără vreo ocazie anume cât de nepreţuit ne este. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-au pus două: „Sfântul" şi „Valentin"! Venite direct de la americani!
Şi uite-i pe românaşii noştri, prinşi în vârtejul iubirilor transoceanice, dăruindu-şi unii altora inimioare de pluş, felicitări cu texte „simţite" de alţii şi asumate de ei, flori la suprapreţ si „atenţii" cu semnificaţii, chipurile, perene, în fond atât de efemere... Iată-i cum îşi jură iubire veşnică, în emisiuni tembele, iată-i scriind disperaţi SMS-uri standardizate şi trimiţându-le mai multor destinatare în acelaşi timp, iată-i oferindu‑şi cine romantice, spre satisfacţia cârciumarilor care nu mai ştiu câte lumânări parfumate să le aprindă şi câte petale de trandafiri să le aştearnă în calea spre o notă de plată cât mai piperată!..
Magazinele cu lenjerie intimă sunt luate cu asalt, în fast-food-uri perechile de îndrăgostiţi se bat pe mese, făcându-şi jurăminte între doi hamburgeri, că doar şi aceştia sunt din ţara lui Valentin! FM-urile aruncă în eter refrene de iubire şi concursuri infantile, finalizate cu excursii în doi spre destinaţii exotice...
Şi toate astea pentru că Sf. Valentin n-a avut de lucru şi a traversat Oceanul, dându‑ne de furcă şi trezindu-ne din adormirea noastră balcanică! Iar acum, dacă tot l-am primit printre noi, trebuie să-i facem hatârul, amintindu-ne că pe lumea asta cineva ne iubeşte cu disperare, meritând, cu pris