Să-ţi controlezi permanent copilul sau să-l laşi puţin pe cont propriu? Cum e mai bine?
Gever Tulley şi Julie Spiegler, autorii cărţii „50 de lucruri periculoase (pe care şi copiii tăi trebuie să le încerce)", despre care puteţi citi în pagina 7, îi îndeamnă pe părinţi să-şi lase copiii să facă mici năzbâtii din care ei pot învăţa, de pildă să pună limba pe o baterie de 9 volţi ca să simtă efectul curentului electric, dar şi aventuri mai riscante, cum ar fi să meargă singuri cu autobuzul până la capăt de linie.
Probabil că, pentru părinţii obişnuiţi să-şi ţină odraslele „din scurt", autorii cărţii ar trebui reclamaţi la Protecţia Drepturilor Copilului. Ideea cu autobuzul e prea îndrăzneaţă, însă senzaţiile şi emoţiile pe care cei mici le trăiesc atunci când încearcă ceva pe cont propriu le dau încredere şi îi încurajează să înveţe. Un copil ţinut în frâu va trăi sub un „clopot de sticlă" şi va creşte ca un roboţel care execută doar comenzile părinţilor, de genul: „n-ai voie asta!". Aproape toţi copiii „generaţiei cu cheia de gât" au pus limba pe baterii, au mâncat lipici şi au sărit din leagăn în parc.
Am trăit şi senzaţii tari: făceam disecţii pe broaşte, turnam carbid în sticle cu apă şi le agitam până când dopurile zburau la etajul 8, puneam pietre pe şinele de tren. Am făcut o groază de năzdrăvănii, iar asta nu înseamnă că părinţilor nu le păsa de noi. Aşa erau vremurile; atunci nu existau bone, sms-uri, camere video şi internet. Am învăţat să ne descurcăm singuri, şi asta ne‑a prins bine. Câţi dintre copiii de atunci mai au curaj acum să-şi lase copiii să rişte puţin?
