L-am cunoscut la sanius, intr-o iarna la fel de geroasa si de darnica in zapada ca cea de acum.
Alerga zburdalnic in urma saniutei noastre, se tavalea prin zapada proaspat ninsa si se harjonea ca un copil. De unde aparuse printre noi n-a observat nimeni. Era un catel alb ca neaua, cu buline negre, pe care l-am botezat Tarcus. Nu era de rasa, un simplu maidanez, dar noi il indragisem deja si ni se parea cel mai frumos catel din lume.
Se inserase de-a binelea, partia devenea tot mai pustie, iar Tarcus zabovea, nu se grabea acasa. Ne-am gandit ca poate nici n-are casa, nici mama, ca e orfan, ca n-are unde innopta si l-am luat la noi. Mama l-a hranit, l-a scaldat in albiuta ca pe un copil si l-a asezat intr-o cutie, langa soba, sa se incalzeasca. A doua zi, i-am asternut un cojocel intr-o magazie si i-am oferit libertatea de a fi stapan in curtea noastra. Mult timp ne-a insotit si ne-a fost partas la strengariile copilariei acest catel frumos si nazbatios. Mama ii oferea tot ce avea mai bun - lapte, smantana, oua, oase, peste, iar uneori ii mai scapa si cate o bucata de carne. Nici n-am observat cand catelul, plapand, micut si dragalas, s-a transformat intr-un dulau mare, puternic... si extrem de gelos. Nu suporta ca cineva sa fie mai alintat decat el. Intr-o zi, mama a iesit pana la poarta sa ne petreaca la scoala, luand si farfuria lui cu mancare. Avea de gand sa i-o dea indata ce plecam noi. Din ciuda ca l-a neglijat, cand i-a intins strachina cu ciorba, s-a repezit furios si i-a sfartecat mana. Cu incetul, ranile de pe mana mamei s-au tamaduit, insa nu si teama ca intr-o buna zi ne poate ataca si pe noi, copiii. Si mai cu tanga, mai in serios, mama ii zice lui tata: "Mai, Stefane, du cainele ista mai departe de casa, vezi ca se face nebun... Imi pare rau de el, dar poate si-a gasi un alt stapan". Tata, ascultator din fire cum era, intr-o duminica, pe