Nu de mult, acum doar un sfert de secol, în 1985, un şahist celebru oferă un simultan contra a 32 de adversari neobişnuiţi. Erau 32 de computere, printre cele mai performante ale vremii, specializate în nobilul joc de şah.
Dacă e să luăm de bună definiţia din dicţionar, se subînţelege că adversarii aparţineau unei categorii inferioare marelui maestru. Scorul de 32 la 0 nu a surprins pe nimeni, cu toate că şahistul a folosit un truc perfect acceptabil într-una dintre partide, a "obligat" computerul să-i accepte un sacrificiu. Eram încă în perioada superiorităţii incontestabile a omului.
După numai 11 ani, acelaşi şahist a luptat din greu şi l-a învins pe Deep Blue, un supercomputer IBM. A mai trecut un an şi supercomputerul, căruia i se dublaseră resursele, a câştigat meciul revanşă. Rezultatul a făcut senzaţie şi a provocat titluri bombastice pe prima pagină a ziarelor. Unii au fost surprinşi şi îndureraţi de acest simbol al înfrângerii omului de o maşină. Alţii s-au mirat că un om mai poate da o replică imensei puteri de calcul, la dispoziţia majorităţii utilizatorilor din lumea industrializată.
Specialiştii, adică jucătorii de şah şi programatorii, au fost ceva mai reţinuţi. Primii, inclusiv marii maeştri, începuseră să fie conştienţi de implicaţiile existenţei unui computer capabil să joace un şah perfect, ideal. Programatorii erau încântaţi că ajunseseră să cucerească cel mai râvnit trofeu al profesiunii lor. Povestea lui Deep Blue a fost comparat cu alte mari triumfuri, cum ar fi zborul lui Orville Wright sau misiunea Apollo 11.
Dar cei care sperau să ajungă la o inteligenţă artificială (AI), deşi plăcut impresionaţi, îşi dădeau seama că nu asta voiau când vorbeau de o maşină care să învingă un campion. În locul unui computer care să joace şah ca un om, folosind intuiţia şi creativitatea, căpătaseră o maşină car
