Discuţiile despre pensii le permit celor desemnaţi de partide şi de Guvern să le poarte la televiziuni un ocoliş convenabil. Ca şi când dacă s-ar mări pensiile umilitor de mici, viaţa pensionarului de la oraş ar căpăta alt înţeles. Subiectul la zi nu e pensia mică, ci viaţa de pensionar.
Pensionarul de la ţară îşi umple veşnicia anilor din afara stagiului de cetăţean activ, util şi socializat, făcându-şi de lucru pe lângă casă ori la câmp. De fapt, pensionarul de la ţară nu suferă o cădere psihică, atunci când statul îl trimite la "binemeritata odihnă", fiindcă are ce face. Numai să vrea. La oraş, pensionarul îşi pierde dintr-odată toate motivaţiile zilei. Norocoşi sunt vârstnicii care trebuie să se ocupe de nepoţi. Celorlalţi, oraşul nu le dă nici o compensaţie.
Până ce ajung să se resemneze cu gândul că n-are nimeni nevoie de ei, pensionarii de la oraş încă mai speră, încă mai caută o integrare, o activitate. Însă căutarea e scurtă, pentru că soluţiile sunt puţine şi nu dau împlinire sufletească. Dau resemnare, abandon, silă de sine.
Un sociolog e de părere că oamenii care n-au avut norocul unei slujbe sau al unei cariere cu satisfacţii nu suferă prea tare, când sunt siliţi de viaţa de la oraş să stea degeaba, să-şi omoare timpul cu ocupaţii care nici ele nu le dau satisfacţii. Îşi răzbună, stând şi nelucrând nimic, deceniile în care au trudit în disperare de cauză şi fără un orizont. Funcţionează zicala cui pe cui se scoate. Ca să nu mai vorbim, spune sociologul, de mulţimea celor care nu şi-au făcut niciodată probleme din felul în care trăiesc. Vieţuiesc şi gata.
Omul nu e cinic. El are păreri statistice. Numai că statisticile nu vor cuantifica niciodată sentimentul de inutilitate din omul în vârstă. Pentru omul de la oraş, care de când se ştie s-a agitat, a luptat cu viaţa, a dat din coate pentru o leafă mai bună şi c
