Există copii răi. Copiii răi sunt "nişte obrăznicături", cum le spun părinţii. Adică fac năzbâtii, în traducerea altor categorii de adulţi. De fapt este vorba, în cazurile normale, despre nişte îngeri plini de energie. Când te calcă pe nervi un copil, asta în cazul în care nu cumva schingiuieşte un animal, o face aşa, cu o spontaneitate, un dezinteres şi o lipsă de atentie în legătură cu timpul, încât în mod clar ţi se induce senzaţia, justificată de altminteri, că ai de-a face cu veşnicia.

Există şi adulţi răi. Noi. Eu. Adulţii răi sunt de pe-aici. De pe Pamant. D'ai noştri. Vecini. Prieteni. Rude. Oameni cu capu' pe umeri. Şefi. Ori subalterni. În orice caz, indivizi care "produc". Fac ceva. Existenţa lor pe lume lasă semne vizibile. Poate fi certificată, autentificată. Nu-i de colea. Unul poate ca e şomer, altul - specialist în IT, altul te pomeneşti ca e un prosper om de afaceri. Câteodată poate fi vorba şi despre pensionari. Dar toţi au cotizat sau cotizează la, mă rog, astea, asigurările sociale, sau cum s-or fi numind ele. Deci "produc" ori "au produs". În cazul despre care vorbim, răul. Răul efectiv. Care, ca şi o contribuţie la CAS, poate fi certificat. Pentru care o să ni se plătească dobândă când vom fi ieşit la pensie din viaţa asta. Da' şi răul pe care îl producem, noi, adulţii, este pe mai multe categorii. Cum e şi cu banii. Una e să-ţi cumperi bilet de autobuz, alta e să joci la Loto. Una e să faci economie în sensul că să nu-ţi cumperi nu-ştiu-ce marcă de nu-ştiu-ce şi alta e să strângi ca disperatul bani în bancă.

Răul există, la fel ca mine sau ca un copac. Adică în mod efectiv, propriu-zis, se manifestă prin sine. Şi ca orice fel de existenţă, este supus transformării, evoluţiei, involuţiei, categoriilor de comparatie. De exemplu: l-am supărat pe prietenul meu pentru că am plecat intempestiv de la cârciumă ca să mă duc acasă