Există un gen de cărţi a căror editare pare prin excelenţă treaba instituţiilor culturale înalte: academia, editurile cu morgă şi suport logistic nefluctuant, angajate în proiecte monumentale, de durată. Într-o cultură „aşezată“, nu atît sub raportul economiei care o subîntinde sau a regimurilor politice pe care le conţine (şi în consens cu care – ori contra cărora – se configurează), aceste cărţi apar orice ar fi, pentru că stabilitatea culturală ţine de mentalităţi, obiceiuri, ritualuri, modurile de a gîndi şi de a simţi ale unei societăţi, nu de conjuncturile momentane.

O astfel de carte a fost, la vremea ei, colecţia de Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, alcătuită de dr. Ioan Mihalyi de Apşa şi publicată în ultimul an al veacului al XIX-lea, în 1900, de autorul însuşi, în Sighet, prin stăruinţă şi efort propriu. La vremea respectivă, această lucrare s-a dovedit atît de importantă – nu doar ştiinţific, ci şi politic –, întrucît descoperea amploarea numerică şi vechimea unei nobilimi româneşti maramureşene în plin ev mediu angevin şi după aceea. Urmarea imediată a fost că Academia Română l-a onorat, pe bună dreptate, cu titlul de membru al său, deşi deja înainte de el, din 1877, colecţia documentară iniţiată de Eudoxiu Hurmuzaki aduna mărturii semnificative despre trecutul românesc, volum după volum. În cei mai bine de o sută de ani trecuţi de la cea dintîi publicare a volumului – cu grafia latinizantă a epocii, cu unele expresii ieşite de mult ori niciodată intrate cu adevărat în uz („literi donaţionale“ pentru privilegii sau charte regale, „ambulare metale“ sau „reambularea metelor“ pentru hotărnicire şi rehotărnicire etc.) –, România a pierdut vremelnic partea de nord-vest a Ardealului şi Parţiului împreună cu Maramureşul, în Al Doilea Război Mondial, şi şi-a văzut periclitată administraţia în Maramureş de către pretenţiile ucraine