Cînd omenirea se află în stare de olimpiadă, înseamnă că au mai trecut patru ani şi multe cicluri au ca să mai treacă. Şahul e modelul războiului după cum pacea e modelul păcii, dar olimpiadele sînt extaza homeopatică a păcii şi analogul paşnic al războiului. Exemple exemplar alunecînd între pace şi război, jocurile olimpice, ca şi jocurile de cuvinte, alterează rigiditatea trasă la foc automat şi rece. Dar acum organizarea îşi capătă conţinutul; birocraţia răsuflă uşurată: două săptămîni de legitimitate meritată, după o aşteptare, cînd activă, cînd proactivă, de patru ani. Se munceşte pe celebrînci, regularitatea e inflamat regulată; deşi el însuşi e-ntors cu fundu-n sus de seriozitatea olimpică, carnavalul e potent. Dacă-i bal, global să fie! La Vancouver! Căci sportul e aşa de aproape de adevăr, încît restul pare făcut din ficţiuni ori (hi)steroizi. Starurile lui sînt nefalsificate; ne place,-n admirare, adevărul lor cum ne plăcea pe vremea în care doar ziarul Sportul se îndepărta curajos de minciunile de întreţinere. Ce vrea omenirea mai mult, acum se împinge dînsa şi mai tare să găbjească: pîinea circului, cumpăratul, călătoritul, fraternizarea, entuziasmatul şi adevărul nemuncit. Toţi cu toţi sar voios, cu steagu-n mînă ca o paraşută divină, în imaginea asemănării cu toţi ceilalţi. O dată la patru ani, ni se aminteşte să ne amintim că grecii au pornit jocurile de la Olympia, la 776 înainte de, cum crede Pausanias; că „olimpiada“ era perioada de patru ani dintre jocuri; că au durat pînă la 393 sau pînă la 435 după, cînd Theodosius (I sau II) le-a îngropat creştineşte; că, mai ales, anticii opreau pînă şi războaiele pentru ca jocurile să se desfăşoare netulburate. Ei, noi, modernii, nici nu ne comparăm cu grecii. Uite, de cînd au fost resuscitate de Coubertin acum un veac şi-un pic, jocurile noastre olimpice n-au putut întrerupe războaiele mondiale (1916