Rătăcind cu gurile căscate de admiraţie printre măreţia caracterului comico-eroico-mahalagesc şi orbirea îngîmfării că nimic nu le poate rezista dacă şi-ar pune mintea, românii nu sînt cu nimic mai capabili decît fuseseră vreodată să iasă din letargia istorică în care i-au împins cavalerii apocalipsei de stat totalitar, de tranziţie spre niciunde şi, apoi, democrat, cum nimeni n-a mai văzut: teroarea, sărăcia şi minciuna continuă să ne ţină ostatici. Chipul nostru diform se contorsionează în oglinzi mîncate de rugina damnării, pentru că himera cunoaşterii şi trufia fără margini vin de la Diavol. Din tăieturi adînci în care colcăie nepedepsite crimele trecutului se scurg fluviile unui coşmar luxuriant. Se spune că păcatul îşi are pedeapsa în sine. Răul este generos cu noi, ca un dar grecesc. Ne zbatem pentru cauze ridicole şi nu încetăm o clipă să trăim cu iluzia conştiinţei curate. Cine sîntem? Ce mai păstrăm în suflet din moştenirea lăsată de Dumnezeu? Mai este străbătută noaptea nemerniciei noastre, măcar uneori, de nostalgia paradisului pierdut? Ce s-a ales din libertatea despre care speram că ne va dezlega de toate obsesiile cu care ne-au înfierat slugile şi, apoi, prigonitorii tiranului? Unde s-a ascuns demnitatea despre care credeam că ne aşteaptă în spatele lanului de sîrmă ghimpată cu care înconjuraseră ţara? Soarele ateismului latent a stins în noi orice speranţă. Au existat generaţii de oameni care au fost striviţi sub şenilele partidului bolşevic doar pentru că se născuseră în libertate şi ar fi putut deştepta gloatele duse la tăiere. Oameni care au întîrziat să devină ticăloşi. Care au refuzat să înţeleagă mersul împleticit al istoriei. Şi virtutea îşi are răsplata în ea. Pentru că au fost cei mai buni, au murit primii. Au scăpat fără a mai fi nevoiţi să contemple gradul decăderii generale. În urma lor au rămas rudele înnebunite de durere şi de spa