„FLAMENCO: gen al muzicii populare spaniole practicat de ţiganii din Andaluzia, care combină cîntecul şi dansul pe un acompaniament de chitară“. Concis şi sec, DEX-ul explică un substantiv neutru care defineşte, de fapt, o lume de poezie, senzualitate, temperament şi imaginaţie. Am perceput pentru prima oară nemijlocit acest univers într-un spectacol prezentat pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti, în deschiderea unui Festival Flamenco organizat de Institutul Cervantes. Şi efectul a fost copleşitor. „Flamenco, muzică populară spaniolă“ – eu aş traduce prin simţire necenzurată, sinceritate deplină, imaginaţie neîngrădită, spontaneitate ce exclude repetiţia, temperament vulcanic, trăire intensă, libertate absolută. Oamenii din Andaluzia – spaţiu cu o identitate magică transpusă în forme, culori şi cuvinte de giganţi ca Velázquez, Picasso sau Lorca – mai adaugă imaginii nebunia şi abandonul celebrelor fiestas şi gustul atît de real al sîngelui din coridele în care nu se ştie niciodată cine învinge şi cine moare.

Cuvintele sînt slabe şi palide, despre flamenco nu se poate vorbi decît prin flamenco, iar în seara de care îmi voi aminti întotdeauna cu deosebită emoţie am ascultat şi urmărit poveşti adevărate, depănate de artişti minunaţi: cîntăreaţa Maria Rosa Navarro Villanueva, chitaristul Severiano Jiménez Flores şi dansatoarele Yolanda şi Beatriz Osuna. Deşi afişul anunţa cu majuscule numele dansatoarei Yolanda Osuna, pentru mine, personajul principal al serii a fost cîntăreaţa Maria Rosa. Mică de statură, cu o voce cît o catedrală, în inflexiunile căreia se amestecau viaţa, moartea, dragostea, suferinţa, exuberanţa, disperarea şi… parcă nu m-aş mai opri din identificarea nenumăratelor fire ale ţesăturii fermecate cu care mi-a acoperit ochii, mintea şi sufletul! În modelul ei sînt amestecate dibaci şi sonorităţile de chitară, element esenţial în flam