Curtea mamei s-a liniştit dintr-o dată. Soarele a apus după turla bisericii, incendiind partea aia de lume. Pe drum trece câte un om grăbit care-şi mână vitele. Aud desluşit răsuflarea vitelor şi scrâşnetul paşilor.
Mai trece câte unul in dorul lelii. Şi târşâitul paşilor prin colb şi pietriş.
Stau pe prispă şi mă uit după ei cum se transformă in siluete. Oricum nu ştiu cine sunt, nu recunosc pe nimeni.
Deja se inserează mai repede. Aerul serii a inceput să pişte puţin, ca un şfichi delicat de mătase.
Mi-e somn, dintr-o dată mă apucă o toropeală grea şi cred că am să mă culc. Mă ridic să merg la culcare, deşi ştiu bine că ar trebui să mai zăbovesc. Ceva (toropeala?) mă impinge spre camera mea, altceva (imposibil de numit) mă reţine. E un gând difuz care se zvârcoleşte in mintea mea, dar nu mă opreşte. E o zbatere lină ca a peştelui auriu in acvariu.
Noapte bună, mamă!
Am să mă culc şi am să adorm repede. N-o să te mai trezesc cu ţipetele mele, iţi promit. Dar trebuie să ai şi tu puţină incredere. Şi poate mă ajuţi să-mi amintesc de ce voiam să rămân afară. De ce ştiam că trebuie să aştept acolo.
Noapte bună, mamă, spun cu adevărat. Şi intru in casă. Şi mă bag sub pătură, ochii mi se inchid (ce toropeală teribilă, ce somn bolnăvicios!), dar am timp să o văd pe mama cum se iţeşte prin ochiul de geam al uşii in urma mea.
noaptea, fără oră
Am ieşit afară de mai multe ori. Nu ştiu la ce intervale de timp. M-am uitat după lună. De fiecare dată m-am uitat după ea pentru că ştiam că va fi eclipsă totală de lună. Cred că mi-a vorbit Alex despre asta cu ceva timp in urmă. Şi că vom petrece noaptea impreună şi vom privi eclipsa. Ce idee, să priveşti o absenţă!
Luna răsărise rotundă dintr-o parte a curţii, dinspre poiata găinilor. N-o vedeam prea bine din cauza cortinei de viţă-de-vie. Am ieşit in curte şi m-am uitat s