Dezgrop o poveste de acum 4-5 ani. Am fost intr-o vizita de protocol cu ziaristi in tabara militara din Afghanistan. E genul acela de excursie in care daca nu esti bine cu tine te-ai nenorocit. In tabara nu esti de capul tau. Esti plimbat in ordine, dormi ca vrei sa treaca orele, te inabusi ca n-ai ce face cu miinile, maninci la ore fixe si cind nu ti-e foame, te apuca foamea. Asta-i viziunea reporterului. Soldatii?
Asteptare fara apa
Luni. Ora 15. Astept ca boul pe aeroportul militar sa plec in Afghanistan. Peste o ora? Cine stia? Nimeni. Din moment in moment se schimba ora si avionul. Nu pup cu ROMAVIA. Plec cu avionul militar Hercules. In fata singurei surse de apa din zona, nu am moneda de cinci si ma ia cu spaima ca ma haleste ca o iasca noaptea asta din fata mea. Instinctul ma alearga dupa apa si snacksuri, in oras. Pe drumul de intoarcere ma suna un coleg de calatorie, ziarist: “Istodoare, fuga mars, vine avionul!” De ce sa ma grabesc? Pina la urma de ce Afghanistan? Nu sint in stare sa raspund la intrebari grele. La aeroport, aceleasi plictiseli. Vine, nu vine? Au venit toti ziaristii, de la Rompres, TVR si Evenimentul zilei, Ziarul, Libertatea. Avionul? Mai tirziu. Spre ora sapte seara merg spre un Hercules cu botul bandajat cu tabla si imi fac poze pe scara lui. Plictiseala iarasi cu pustiu de maracini si iarba de jur imprejur.
Hamsterul de Hercules
Umplu, apoi, o plasa, linga intrarea in Hercules. Zac in plasa, prins ca un peste. Tot nu stiu de ce dracului sint aici. E ora opt seara. Plecam. Plictiselii i se adauga un huruit groaznic al avionului. Groaznicul zgomot imi rascoleste matele goale. N-am chef de mincare, nici de apa. Sint prins in plasa. Semi-intuneric. Nu poti vorbi cu nimeni. Intr-o conserva. Heringul in sos tomat macar stie ca e mort. Din intunericul imens al cozii de avion se vede unul cu salopeta
