În „Criza spiritului american” (versiune românească de Mona Antohi, Humanitas, 2006), Allan Bloom analizează minuţios celebra carte a lui Alexis de Tocqueville, „Despre democraţie în America”.

Una dintre premisele lui Tocqueville este că pericolul cel mai mare pentru democraţie îl reprezintă „tirania opiniei publice". Deoarece democraţia pretinde fiecărui individ să gândească pe cont propriu, ea îl determină să se emancipeze de prejudecăţile legate de tradiţie, religie, clasă sau familie. Cum însă a te încredinţa propriei raţiuni nu e tocmai simplu, opinia publică, adică, majoritară devine o călăuză necesară. Scrie Bloom: „Cu toate că fiecare om dintr-o democraţie se crede egal cu oricare altul, puţini reuşesc să reziste comunităţii oamenilor egali". Acesta e primul handicap. În esenţă, el constă în aceea că democraţia începe prin a-şi contrazice principiul că toţi oamenii sunt egali în capacitatea de a gândi independent de majoritate.

Al doilea handicap este că, la nivel politic, democraţia creează un consens cvasigeneral. Guvernanţii şi opozanţii dintr-un regim democratic mizează pe aceleaşi principii. Pe urmele lui Tocqueville, Bloom afirmă că singura confruntare majoră din istoria Americii a fost pe tema abolirii sclaviei. „Dar, notează Bloom, nici măcar partizanii sclaviei nu îndrăzneau să susţină că există fiinţe umane inferioare". În aceste condiţii, nimeni nu atacă radical convingerile adversarilor politici. Democraţia îşi ignoră aşadar un alt principiu fundamental: necesitatea contradicţiei, a opoziţiei şi a alternativei.

În fine, deoarece democraţia este prin natură pragmatică, ea îi îndrumă pe oameni să se concentreze pe interesul propriu, mai degrabă decât pe cel general, pe ceea ce ei consideră absolut necesar pentru viaţa lor, de exemplu, pe probleme cum ar fi sărăcia, sănătatea sau dezastrele sociale ori naturale, şi să se dezint