În anii studenţiei, cele mai multe cămine fuseseră la vremea lor bănci sau oficine administrative. Două trimestre am ocupat un pat într-un fost birou circular, care aducea mai mult a cabinet de bancher decât a dormitor. Te aşteptai ca din clipă în clipă să bage cineva capul pe uşă şi să întrebe: Măi, ce-i cu voi aici?

Senzaţia aceasta de provizorat era întreţinută şi de colegii de paturi chinezi, repartizaţi în camerele cu români, ca să ne înveţe mai repede limba. Ziua, chinezii nu se dezbrăcau niciodată. Stăteau pe marginea patului, ţepeni, în costumele lor de activişti căpătate de la stat, tot timpul cu ochii într-o carte. Erau trei şi proveneau din regiuni diferite ale Chinei. Comunicau doar prin scris şi, din când în când, cu voce tare, în limba rusă.

Proveneau din regiuni diferite, unde scrierea şi înţelesul cuvântului scris nu se schimbase, dar pronunţia evoluase spre dialecte şi chiar către limbi locale.

Deoarece o rupeam binişor în ruseşte, mai bine zis în lipoveneşte, reuşeam să mă înţeleg cu chinezii în toate treburile simple ale zilei. Chinezii aveau burse, duble faţă de acelea ale bursierilor români, dar mâncau numai supe chioare, cu apă fiartă, sare, tăiţei şi zeamă de roşii, iar din banii rămaşi Ambasada cumpăra alimente, orez şi conserve mari cu ulei şi roşii şi le trimitea familiilor lor din ţară sau în zonele calamitate.

Chinezii evitau discuţiile pe seama situaţiei tragice de acasă. În China, se murea de foame. Nu mureau nişte persoane, mureau milioane de oameni.

Chinezii se trezeau toţi la cinci dimineaţa, beau un ceai, la fel de chior ca şi supa, toceau două ore, se duceau la cursuri, preparau supa de prânz într-o fostă odaie de servitori din cămin, toceau iarăşi până la supa de seară, după care veneau în dormitor unde mai toceau două ceasuri bolborosind şi ridicând ochii în tavan, până ce s