Stai într-o încăpere cu câţiva prieteni şi ai senzaţia supărătoare că mai e cineva acolo. E după perdea, ca în Hamlet, e în mobilă, sub duşumele? E o coadă de diavol care se târăşte printre picioarele celor prezenţi şi care, uneori, ia forma evantaiului cu care-şi fac ventilaţie doamnele, se ascunde în bileţelele care circulă neîntrerupt, alimentează conversaţiile din closet şi puciurile dezvoltate strategic pe coridor, e în miile de telefoane crescute ca nişte bureţi negri din toate urechile.
M-am zgâit şi eu, cât am putut, la marele congres şi marea paranghelie a PSD. Congresul a fost normal, cred eu, în limitele normalităţii din politica dâmboviţeană. Lume multă, mediatizare îmbelşugată, impresie generalizată că PSD este un partid mare. Din păcate, el pare uneori mare şi prost, ştampilă care piteşte în ea un paradox: pe lângă cefe groase, grobieni şi manelişti (pentru a cita mintea lucidă a acestei reuniuni), cuprinde şi câteva mii de oameni inteligenţi. De unde atunci pomparea impresiei de mălai mare?
Spuneam că printre pesedişti, la reuniunea lor de alegeri, a mai fost cineva. Invitat, neinvitat? Şi dacă acest personaj mefistofelic n-a venit că a vrut el, ci a fost chemat, cine l-a chemat? Unul din candidaţi sau toţi candidaţii la un loc? Declaram la o emisiune a Paulei Rusu, o fată mintoasă şi tăioasă ca mai toate realizatoarele de la Antena 3, că un lucru m-a pus pe gânduri în campania asta de alegeri de la PSD, care a durat o lună. Viitorii posibili lideri ai opoziţiei nu s-au atins decât vag şi delicat de partidul de guvernământ, iar de Cotroceni deloc.
Se iau măsuri guvernamentale aberante, populaţia este jefuită de un grup mafiot care are tot şi conduce tot. Zilnic, cineva este asasinat în casa lui, au loc jafuri cu pistolul. Nici o reacţie. Opozanţii fac o critică moale, moale încât pare mai degrabă o mângâiere. Nici la
