Un reporter al "Jurnalului Naţional" s-a internat incognito la Institutul Naţional de Endocrinologie "C. I. Parhon" ca să afle mai multe despre obezitate şi să scrie despre această maladie globală şi despre victimel ei. O săptămână în pavilionul obezilor, în infernul celulei adipoase. Această experienţă a reporterului, el însuşi obez, s-a materializat într-o mărturie crudă, nemiloasă, despre "sinucigaşii sătui", cum sunt numiţi obezii.

Bună! Mă numesc Viorel Ilişoi şi sunt obez de gradul trei. Am aproape şaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo şase milioane de români prea graşi. Cam treizeci la sută. Atâţia spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii că suntem. Şi că peste vreo douăzeci de ani vom fi de două-trei ori mai mulţi. O ţară de grăsani şi grăsuţe. Dar statisticile astea planează mute ca nişte avioane de hârtie peste noi şi nici nu le băgăm în seamă.

Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de podeaua de gresie. Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri. Nu mai puteam să-mi leg singur şireturile. Vă spun fără niciun fel de jenă că şi ştersul la fund sau spălatul au devenit o problemă. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimităţi, asa că vă spun tot. Ca la doctor. Şi sunt şi alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta adesea miros urât. Stau mai mult închis în casă. Aşa evit penibilul. Se întâmplă să nu vorbesc cu nimeni şi câte o lună. Doar pe mess şi foarte puţin la telefon. N-o să vă vină să credeţi, dar aşa aproape mi-am pierdut şi exerciţiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. Asta se cheamă bradilalie.