Neîncrederea endemică a fost agravată de criticile la adresa iregularităţilor şi a corupţiei politice şi sindicale, determinate de ritmul rapid al privatizărilor impuse de Menem. Altă consecinţă inevitabilă a procesului a fost creşterea semnificativă a şomajului. După cîţiva ani de prosperitate, în care Argentina devenise ţara latino-americană cu cel mai mare venit pe cap de locuitor, restul anilor ’90 au fost marcaţi de teamă şi de scepticism. În 1999, cînd Fernando De la Rúa prelua puterea, era evident că legea convertibilităţii (odinioară, salvarea economiei) devenise nocivă. Ţara intrase în recesiune. Cu simţul lor suplimentar, mereu activat în chestiuni economice, oamenii intuiau adierea fatală a unei alte crize. S-a recurs, atunci, la o metodă primitivă: cluburile de troc. Oamenii, în mare parte aparţinînd clasei medii, se adunau în zone special închiriate de organizatori şi intrau într-o reţea de schimb, de toate naturile – o prăjitură, pentru un pachet de detergent, o bijuterie veche, pentru o haină uzată, un set de veselă, pentru un aparat electrocasnic. Dezvoltîndu-se în ingeniozitate, cu timpul, trocurile au inclus şi servicii la preţuri reduse (de exemplu, o excursie în Brazilia, sub preţul oficial, în schimbul înnoirii autocarelor folosite). Utilizatorii trocurilor se declarau mulţumiţi. Fără îndoială, un tip de inteligenţă de urgenţă îl va defini mereu pe argentinian! În 2001, la 10 de ani de la promulgarea legii convertibilităţii, deficitul fiscal lăsat de regimul Menem şi marea datorie externă (provocată de dorinţa lui De la Rúa de a menţine legea) au determinat o nouă instabilitate. Ca opţiune disperată, Domingo Cavallo (cunoscut şi ca „părintele convertibilităţii“) a fost numit, din nou, ministru al economiei. Dar atunci cînd presa anunţa că acesta avea conturi personale exclusiv în bănci străine, a urmat un bank run al populaţiei, care a dat