Am văzut cum arată Ateneul arhiplin când preţul celui mai ieftin bilet este de 150 de lei. Ştiam că Sarah Chang poate cânta perfect live. Dar şi Alexandru Tomescu poate.
Atunci de celumea se extaziază fără nici un fel de rezerve in faţa unor abordări oricât de pasional-ceaikovskiene ale muzicii lui Brahms, de exemplu, doar pentru că a fost atras de un nume şi de un mesaj de marketing de tipul Cruciada Culturii? Sau poate agreează muzica clasică acompaniată de temperamentale zgomote ale tocurilor pe parchetul scenei? Cel mai probabil, consideră că, dacă a dat atât de mulţi bani pe bilete, e obligatoriu să-i placă.
Avem in programul de sală un enunţ de tipul "Cruciada Culturii este ideea unei mişcări de reacţie. Reacţie la prostul gust. La superficial. La vulgaritate. La mimetism. La submediocru. La subcultură."
OK. Dar o parte dintre chestiunile la care se presupunea că reacţionam dacă ne aflam printre cei din Sala Ateneului in acea seară, printre care ideea de superficial şi de mimetism, le putem discuta indelung in relaţie cu producţia Sarah Chang de la Bucureşti.
Pe de altă parte, această luptă pentru frumos şi acest efort de contracarare a expansiunii urâtului presupune in mod obligatoriu capacitatea financiară a participanţilor de a investi cel puţin jumătate din salariul lunar minim pe economie pentru a asculta impreună cu prietena sau prietenul un concert de o oră şi jumătate? Probabil că da, deşi sunt convinsă că putem identifica multe alte soluţii, mai puţin restrictive in privinţa accesibilităţii.
Am asistat (şi voi mai asista, cu siguranţă) la concerte in care vedetele nu erau Sarah Chang şi Andrew von Oeyen, ci Alexandru Tomescu şi Horia Mihail. Cauza era practic aceeaşi, sala era aproape la fel de plină, doar că cei doi erau români care locuiesc in România, iar efortul lor fusese mult mai mare, ei ducând acel tip de co
