Un arhitect din New York, familiarizat cu piaţa operelor de artă, voia să dea, în 1992, o mie de dolari pe o lucrare "mică, oricât de mică" de Corneliu Baba. "Orice", a zis el, "un tablouaş de o palmă sau un desen, numai să aibă semnătura lui Baba". De regulă, când cumperi o lucrare din atelierul unui artist, o alegi şi întrebi cât ar costa. Unii procedează invers: vin la artist cu nişte bani şi-l întreabă ce le-ar putea oferi de acei bani.

În 1992, aveam trei motive să nu-i onorez fostului meu coleg doleanţa. Nu mă preocupa comerţul de artă, nu eram într-atât de îngăduit în atelierul maestrului încât s-o fac pe samsarul, iar trecerea peste graniţă a unui tablou presupunea o mulţime de plictiseli administrative. I-am adus totuşi amicului "ceva cu semnătura lui Baba".

Pe coridorul de la etaj, unde Baba avea atelierul, se găsea încă prinsă în ţinte de şasiu o fâşie îngustă, laterală dintr-un tablou pe care artistul l-a voit mai puţin lat şi a renunţat la zece centimeri din dreapta pânzei. Banda de pânză, purtând pe ea culoarea brun-roşcată de fond şi lungă de un metru şi jumătate, avea la bază semnătura Baba. Amicul s-a amuzat când i-am dus rotogolul având, e adevărat, semnătura de mâna lui Baba şi chiar a vrut să-i facă o ramă, ca să-şi stârnească la rândul lui prietenii. Din vorbă în vorbă, am aflat că o casă de licitaţii din New York tocmai vânduse colecţia de suveniruri Picasso a unui chelner care-l slujise la masă, în restaurantul preferat al acestuia, pe celebrul pictor. Între altele, şi un şerveţel de hârtie, pe care Picasso schiţase în fugă o imagine şi pe care, la cererea chelnerului, îl semnase cu menţiunea: "E şerveţelul cu care m-am şters la gură la data de... orele..., eu, Pablo Picasso".

Relicva obţinuse un preţ pe care comentatorii din presă ai licitaţiei îl socoteau "interesant". Fiind vorba de un artist, de comerţul de